Confuzie

Capul îmi e plin de cuvinte necunoscute. Încep să reneg gândurile raționale și să ascult de ce unii oameni numesc suflet și nu e bine. Dar pe o ureche îmi intră mobilitatea socială, pe alta o turmă de idei ce nu au deloc legătură cu sociologia. Și totuși sunt pe loc, dar mă învârt și încep să amețesc. Dar e o amețeală plăcută, dar nu e benefică. Și oamenii trec pe lângă mine purtând aceleași pălarii vechi, purtând aceleași haine ponosite și aceleași priviri inexpresive. Le aud pașii mult mai tare decât ar trebui, iar vocile lor sunt ca niște sulițe în timpan și parcă toți vor să mă nimicească. Iar eu îmi pot construi un glob de sticlă imens. Dar oamenii îl vor sparge și atunci cine mă va apăra de sulițele din glasul lor? Sunt sigură că pot trece printre ei. Sunt sigură că îi pot înfrunta. Dar până când o sa am acel curaj, până o să îmi dai acel curaj, o să continui să mă învârt, sperând ca nu o să amețesc prea rău. Încă sunt aici, dar locul devine mult prea gălăgios și mă rănește.