Oameni de sticlă îmbrăcați în păcate ,

își poartă orgoliul la vedere și inteligența în buzunar.

De ce ai vrea să trăiești într-o lume

unde sunt cu toți morți?

Cum de nu te impresionează strigătul de ajutor al lupilor?

și viața ta arzând e o torță de apă

și țipete îți curg prin vene

și lilieci prin gânduri

și nimic prin inima.

Nichita Stănescu

---

Inima

Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată.
Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată...
Ea bate,şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.

Fericire. La kilogram, la metru, la grade Celcius. Și fericirea asta vine de peste tot, dar se oprește la un metru de mine și mă privește indiferentă. O parte din ea sare entuziasmată în brațele mele. Restul tot e indiferentă. Dar nu îmi pasă. E totuși plăcută. Asta nu înseamnă că mă mulțumesc cu puțin. Economisesc.



Și priviri îți circulă prin vene și sânge prin ochi.

Confuzie

Capul îmi e plin de cuvinte necunoscute. Încep să reneg gândurile raționale și să ascult de ce unii oameni numesc suflet și nu e bine. Dar pe o ureche îmi intră mobilitatea socială, pe alta o turmă de idei ce nu au deloc legătură cu sociologia. Și totuși sunt pe loc, dar mă învârt și încep să amețesc. Dar e o amețeală plăcută, dar nu e benefică. Și oamenii trec pe lângă mine purtând aceleași pălarii vechi, purtând aceleași haine ponosite și aceleași priviri inexpresive. Le aud pașii mult mai tare decât ar trebui, iar vocile lor sunt ca niște sulițe în timpan și parcă toți vor să mă nimicească. Iar eu îmi pot construi un glob de sticlă imens. Dar oamenii îl vor sparge și atunci cine mă va apăra de sulițele din glasul lor? Sunt sigură că pot trece printre ei. Sunt sigură că îi pot înfrunta. Dar până când o sa am acel curaj, până o să îmi dai acel curaj, o să continui să mă învârt, sperând ca nu o să amețesc prea rău. Încă sunt aici, dar locul devine mult prea gălăgios și mă rănește.

Am revenit!!!

Dupa o pauză mult prea lunga, am revenit cu o postare. Recent, simțeam nevoia să scriu. Motivul nu îl știu exact, poate e faptul că de 4 luni nu îmi mai găsesc jurnalul... și îi simt lipsa. Din nou, nu am un subiect despre care să vorbesc așa că o să bat câmpi sperând că nu voi cădea în penibil.
Aș putea vorbi despre faptul că sunt probabil printre cei 0,0001 % adolescenți de pe această planetă ce nu are cont de facebook. Încă mă aștept ca fanii Facebook să mă răpească pe mine și pe restul de 0,0001% persoane și să ne închidă într-o cameră unde sa avem doar un calculator și să ne oblige sa ne facem cont folosind diverse tactici de tortură virtuale. Am o imaginație prea... fără sens.
AA! Și așa ca de final, să aveți o primăvară plină de gânduri înflorite și dorințe în limita bunului simț!
P.S. : Mulțumesc din suflet persoanelor speciale care m-au susținut timp de 6 ore la concursul de monologuri ” Speak Out ” !